Super Blog 2014!

Are we still human?

tumblr_mniqa4W50y1qjnqapo1_500Aş vrea să vă povestesc atât de multe despre ei… Despre oamenii din viaţa mea. Dar în frumuseţea lor, sunt atât de plini de complicaţii şi întrebări încât nu ştiu de unde să încep. Mă tem că povestindu-vă despre cât de iubitori şi atenti şi visători sunt, aş uita să amintesc ce inimă mare li se ascunde în piept. Nu îi pot înţelege. Dar le anticipez gândurile, mişcările până şi gesturile cele mai mici. Când încerc să îi înţeleg este ca şi cum aş încerca să învăţ geografie. Sunt mai complicaţi decât îi pot eu percepe, iar eu consum enorm de multã dragoste la suta de kilometrii. Toată această energie îmi este injectată în vene de chipurile celor din jur. Chipuri zâmbitoare, strângeri de mână, sentimente care pot fi înţelese din ochi. Avem parte de asta în fiecare zi. Sau…nu? M-am învăţat să fiu înconjurată de iubire. Poate pentru că sentimentul ăsta mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlã. Câtã vreme m-am simţit iubitã, am suportat toate trăsnetele, toate durerile,toată mizeria. Câtă vreme m-am simţit iubită am reuşit să pun la loc tot ceea ce s-a furat din interiorul meu. tumblr_n8z0vbsHYi1t9jkyqo1_500Dar când încetăm să păstrăm acel strop de legătură pun umană totul se pierde. Când ne oprim din a mai fi oameni….Este ca la un naufragiu! Fiecare om uită ce a trăit şi îşi simte propria-i moarte. E fascinaţia de moment, este premiera vieţii lui. Dar atunci, noi ne pierdem! Pentru ce? Pentru fascinaţia unui moment petrecut în faţa calculatorului, discutând cu persoane pe care nu le cunoaştem cu adevărat şi poate pe care nu vom ajunge să le cunoaştem. Mi se pare imposibil când văd oameni ce se mulţumesc cu câteva emoticoane şi văd în acestea un motiv pentru ca a doua zi să revină în mediul virtual. Dar când viaţa ta îţi oferă apanajul perfect pentru a lupta, eşti cumva obligat moral să o faci. Sau nu? Eşti obligat să părăseşti cotloanele reci ale internetului, pagina de Facebook, Twitter-ul, Blogul de pe WordPress…totul. Să îţi construieşti o nouă comunitate în care să readuci pieteniile,romanele vechi, cafeaua aburindă, prăjitura cu vişine şi să iubeşti. Cam în asta constă dificultatea de a fi om. Ar trebui să înţelegi prea multe ca să realizezi câtă putere zace printre coastele tale. Ar trebui să nu încetăm să vedem cât de mult conteză apropierea dintre două chipuri. Şi nu vorbesc numai de sex sau de prietenie. large (1) Vorbesc de compasiunea pe care ne-o pierdem zilnic în favoarea acelor sute de minute în care aştepţi să se manifeste buffering-ul de pe site-ul tău. Vorbesc de faptul că am uitat să fim oameni şi încă picăm în uitare. Nu mai ştim ce este important în viaţă. Nu mai ştim nimic afară de tastatura rece, ecranul devitalizat şi mouse-ul parcă şi el mult prea plictisit. Dar eu…eu m-am plictisit de răceala lumii. Eu m-am plictisit de plimbările cu capul în telefon şi muzica ţipându-mi în urechi. M-am plictisit de cafelele băute cu newsletter-ul medical înaintea ochilor. Vreau… Am nevoie de un spaţiu mai mare de joacă, lumea asta parcă mă înghite uneori. Am nevoie de o cameră mai mare căci cea care mă adăposteşte acum nu îmi oferă suficient spaţiu dimineaţa pentru întinsul aripilor. Am nevoie şi de cărţi mai groase, mai vechi, cu parfumuri mai puternice şi poveşti mai savuroase. Am nevoie de toate acestea deodată.Ca un detergent bun. La bani puţini. Mno…în cazul meu, cu puţină cheltuială sufletească. Nu se poate,nu?Ar trebui să îmi fac o retrospectivă, să mă reinventez, poate să şi creez ceva nou dacă-mi mai rămâne timp. Eventual să culeg bucăţile din mine uitate pe la câte cineva care nu mai are habar de existenţa mea. images Aşa că…medicamentaţia este uşor de ales: redecorăm! Redecorez! Încerc să îmi mut gândurile între ele, planurile de viitor, să îmi detronez iubirile şi…poate poate o ieşi ceva din nimicul ăsta. Şterg din listă ispitele, pun pe talere de argint certitudinile şi..dă-i tată! Cu toată încrederea înainte. Altfel….ce ar fi de făcut?! Cred că şi dacă încerc să notez toate cuvintele din mintea mea, în ordinea în care îmi răsar prin cotloane, tot nu aş descoperii nimic. Am încercat. E vorba de ceva anormal, un culoar ca un cilindru alb-bej-roşu-verde cu un neon care se alimentează cu strălucirea din ochii proaspăt iubiţi. Şi mai sunt ceva păsări albastre, subterane şi ele ce se hrănesc cu multitudinea de sticle desprinse din mintea mea. Şi mai este şi o mare, roşie-albastră cu bucăţi de peşti zburători şi vise îngropate în nisip. Şi ţipete de greieri şi urlete de lupi. Şi munţi. Şi câmpii la care nu le-am văzut sfârşitul. Şi regi peste castele de nisip şi lăutari din lăcuste. Şi mori de vânt ca nişte uriaşi. Dar ei chiar sunt uriaşi. Şi nici măcar un strop de ţipenie de om. De jur împrejurul meu, nu-i ţipenie de om. Nu-i fiară, nu-i dinte, nu-i nimeni. Nu-i nici măcar o cană cu cafea rece lăsată acolo pentru sufletele care vin să se şteargă pe picioare la covorul din faţa uşii mele. Şi nimic. Mai demult ziceam că simt un mic nimic numit Dragoste. Acum îmi dau seama cât de mare era acest nimic. Iar în momentul ăsta îmi dau seama că tot ce zic suna ca o reclama de la Dr. Oetker, sau cum s-o scrie numele lui. Habar nu am avut şi nu o să am vreodată. tumblr_inline_n8s3sq0Snx1r6evw2Am primti de curând cadou o puşculiţă în formă de cabină de telefon. Ştiţi voi cabinele alea de telefon englezeşti? Alea faine…roşii cu geamurile din sticlă? Mă gândeam dacă aş putea vreodată să intru în ea şi să sun în interiorul meu. Oare ar răspunde cineva? Oare ar exista cineva în interiorul meu? Bate din palme dacă ştii răspunsul căci bătaia ta din palme mi-ar săpa în carne şi aş afla cine locuieşte în spatele cuştii din coastele mele. Aşteaptă acolo, după colţ. Deci…sufletele mele din afara ariei corpului meu, respiraţi mai puternic! Bateţi din palme puţin mai tare căci vreau să vă găsesc. Mă plâng acum de obscuritatea în care mă caut singură.  Să nu credeţi nimic din ceea ce spun. Atâta de mult am vorbit în cuvinte mari încât nu ştiu dacă sufletul s-a plictisit şi a ieşit din mine. Cuvintele sunt mereu prea puţine. Sau prea multe. Dar întotdeauna…de prisos. Cuvintele au ajuns să fie spune doar pentru a exista ceva care îşi drege forma din aerul ăsta din jurul meu. Cuvintele au ajuns să fie rostite numai pentru ca oamenii să nu fie demascaţi. Vă miraţi de ce zic? Nu ar trebui. Vi se pare ciudat că există cineva care poate să afirme ca oamenii sunt doar nişte bestii scăpate de sub control? Mai ales dacă aceste “ cuvinte” vin de la o persoană care iubeşte oamenii aşa cum sunt. Dar mai ales pentru ce ar putea să fie. Internetul este o adevărată groapă de gunoi. Părerile sunt multe, acide, măgulitoare dar la final rămân doar nişte cuvinte spuse/puse sub semnul întrebării, un semn aşezat tacticos chiar de mine la finalul zilei. Nu îmi doresc nimic mai mult decât ceea ce am deja. Totuşi parcă aş spera să am un pic mai puţină euforie prin vene. Mi-aş dori ca mama, în educaţia pe care mi-a dat-o să îmi fi oferit şi o lecţie bună despre lumea de afară. O lume rea, o haită de hoţi de vise care pândesc la colţurile fiecărui pas. O namilă de om joacă barbut pe speranţele altuia iar altă “ fiinţă ” joacă 6 din 49 cu inimile celui de lângă el. Mi-aş dorii să vă scap pe toţi de pacostea asta pe care o plantează reţelele de socializare în voi. large Adevărata natură umană o găseşti numai în spitale. Am mai spus asta şi o voi repeta de câte ori am ocazia. Acolo găseşti oameni care se tem, dar care îşi amintesc de ceea ce au pierdut din viaţa lor în toată perioada în care au rănit, au luptat şi au luptat să îşi depăşească limitele. Oameni care au riscat dar la final au ajuns să înţeleagă că ar fi meritat lupta numai ceea ce le oferă adevărata fericire. Bătrânii încercaţi de griji au devenit răi. Duri. Nu mai există acea imagine a bunicilor care te privesc cu ochii albaştrii şi părul alb ce îţi amintea de copilărie. Există o teamă de nepătruns. Există doar frica de ceea ce urmează să vină, o teamă născută din ceea ce a fost.tumblr_inline_mrzuvl4DOX1qz4rgp Tinereţea, puritatea este în spitale. Copii care îţi zâmbesc la fiecare vizită şi mamele care aşteaptă cu braţele deschise să îşi încălzească pruncii. Minunile sălăşluiesc în spitale. În oamenii care erau invalizi dar care au sperat şi s-au ridicat din pat înaintea Crăciunului. Minunea este în tatăl care a început să vorbească după 7 ani de muţie. Minunea este în cel care a dorit să se sinucidă şi nu a reuşit să o facă. Minunile sunt date oamenilor care au cea mai mare nevoie de ele. Minunile sunt date oamenilor ce au rămas oameni! Celor care preţuiesc relaţiile dintre oameni nu numai reţelele virtuale. Pentru cei care au comunitatea în sânul familiei. Pentru că ar trebui să îşi amintească de ce s-au născut ca oameni şi nu fiare. Ar trebui să lăsăm deoparte cuvintele spuse doar pentru că ne place cum ni se modelează buzele, ar trebui să renunţăm la îmbrăţişările date doar pentru că aşa cerea conjuctura, la mesajele legate de urările de sărbători…fiecare însoţite de fotografii sumare pe Facebook şi tag-uri pentru 50 de oameni pe care nici măcar nu îi cunoaştem sufficient. Nu ar trebui să aşteptăm să devenim bolnavi pentru a ne arăta slăbiciunile. Frumuseţea noastră constă în faptul că suntem efemeri. Dar este o efemeritate plină de sensibilitate şi minunăţii. Fiarele îşi au locul lor în grote şi peşteri. Trăim în lumină…deci, să o facem aşa cum trebuie! tumblr_mkd3ryOb6X1rh5c6mo1_500 Articol scris pentru Super Blog 2014!

Advertisements

2 thoughts on “Are we still human?

  1. Este de o sensibilitate incredibila articolul tau. imi place tare mult paragraful acesta:

    “M-am învăţat să fiu înconjurată de iubire. Poate pentru că sentimentul ăsta mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlã. Câtã vreme m-am simţit iubitã, am suportat toate trăsnetele, toate durerile, toată mizeria. Câtă vreme m-am simţit iubită am reuşit să pun la loc tot ceea ce s-a furat din interiorul meu.” – oare cati se mai simt iubiti in ziua de azi? Ore cati mai stiu sa ofere iubire?

    Cat despre spitale, cata dreptate poti sa ai. Am experiementat pe pielea mea anul acesta. Ar fi un exercitiu bun pentru toti cei care se declara nedeficiti din motive minore. Acolo vezi pe de o parte durerea, frica, mizeria, fragilitatea umana, dar si forta, speranta si dorinta de lupta pana dincolo de ceea ce am crede ca este limita umana. Frica, pe care am fost educati sa o ascundem permanent ca si cum ne-am fi transformat cu totii in super-eroi o vezi acolo si nu numai ca o accepti, dar o si intelegi. De ce n-am intelege-o si in viata de zi cu zi? De ce trebuie sa ajungem la limita inainte de a deschide ochii?

    PS: am incercat linkul sugerat si nun functioneaza. poti sa verifici, te rog? multumesc.

    1. Mulţumesc Silvia. Mă sperie cât de multă umanitate există în spitale. Şi din păcate, nu totdeauna din partea doctorilor ci din ochii pacienţilor. Uneori…sincer îţi spun, ne privesc şi cu teamă dar şi cu o nemărginită compătimire. Mi-a spus astăzi o doamnă de vreo 79 de ani că îi pare rău de fiecare dată când ne priveşte. Şi întrebând-o de ce spune asta, ne-a zâmbit şi a zis: pentru că voi vedeţi mai multă moarte decât viaţă aveţi de trăit.

      Şi poate că aşa este. Însă îmi pare bine vâzând în jur oameni care încă mai ştiu să iubească!:D
      Iar tu …Silvia, eşti un exemplar foarte frumos de sensibilitate şi de genul ăsta de iubire de care vorbesc acum.

      Îţi mulţumesc şi eu din suflet pentru vizită şi sper să te mai regăsesc printre rândurile mele.

Ganduri

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s