Uncategorized

Copilăria mea în danger zone

479741_441602469240186_296751390_nI feel the need, the need for speed!

Ştiţi foarte bine că atunci când afară plouă lumea visează. Sau ar trebui să o facă. Să rememoreze momentele care i-au marcat, să şi le dorească din nou sau pur şi simplu să incerce să facă în aşa fel încât viaţa lor să fie frământată numai din aceste bucăţi.

De ieri plouă încontinuu. Şi mi se pare ciudat că am pe “blogul” ăsta două articole consecutive în care îmi încep monologul vorbind despre ploaie. Dar acum ….nu este vorba de medicină. Nici de ce mi-aş dorii să am în viaţă. Acum este despre armată, despre aviaţie, despre zborurile care îmi brăzdau copilăria, despre sunetul motoarelor care mă trezea dimineaţa.

Acum…acum este momentul să vorbesc despre soldaţii care mă priveau ca pe cea mai băieţoasă fată din baza militară. Despre piloţii care îmi zâmbeau de fiecare dată când mă aventuram pe  pistă. Despre câinele cel negru şi bâtrân care-mi povestea în fiecare dimineaţă legendele acelui loc. O făcea în felul lui…dar eu reuşeam să îl înţeleg de fiecare dată. Poate pentru că eram copil? Sau poate datorită faptului că acel loc avea magia lui?

Vreau să vă spun că iubesc şi acum, din tot sufletul sentimentele pe care le trezeau în mine măgăuaiele alea de fiare, balerinele de fier…asta credeam eu că sunt avioanele. Spuneam ieri că în mine ceva o să iubească mereu medicina, teatrul, ploaia, poezia şi picture. Dar …în mine încă se aud cântecele soldaţilor şi uruitul motoarelor supersonicelor. În mine medicina s-a conturat atunci când mi-am văzut mama îngrijind soldaţii, în mine dragostea de teatru şi poezie a apărut atunci când fiecare soldat mă lua de la grădiniţă şi încerca să mă înveselească recitându-mi poezii şi simţind vorbele până în adâncul lor.

Ploaia, zăpada…toate erau altfel acolo. Îmi place să cred că părinţii mei mi-au dăruit cea mai frumoasă copilărie. Am spus cuiva,acum vreo 2 saptămâni că sunt marcată de faptul că am avut o copilărie ca în cărţi, la propiu.

Deşi eu eram doar un spectator al minunilor ce se întâmplau acolo.

Vreau să vă spun că de fiecare dată când dau de răceala şi poate chiar răutatea şi aroganţa oamenilor din spitale vreau să mă întorc acolo. Să fug…să fug cu tot ce am. Să îmi arunc sufletul în cabina unui MIG21 şi să mi-l arunc în văzduh. Viaţa era altfel acolo. Iubeam…ne jucam, trăiam altfel. Şi asta este părerea unui copil. Dar trăiam. TRĂIAM cu adevărat, la dracu! Şi asta îmi lipseşte.

319650_10150360049317269_6626346_nÎmi lipseşte fuga printre avioane cu câţiva soldaţi în urma-mi, speriaţi ca poate voi fi prea aproape de avionul ce urma să decoleze. Îmi lipseşte privirea pe care tatăl meu o avea de fiecare dată când urma să îşi pună casca. Sau de fiecare dată când mă vedea pe mine din nou pe pistă. Cred că am iubit armata, aviaţia înainte de medicină. Recunosc, aş vrea ca măcar o dată să mă mai trezească un Mig 21 sau un F16 care survolează prea devreme asupra bazei.

Şi nu sunt filme….asta e realitatea mea. Am crescut iepuri de câmp şi căprioare şi câini de vânătoare. Am fost crescută cu dragostea unei întregi unităţi, printre soldaţii ce veneau la spital, printre piloţii care plecau către pistă şi lumea care alerga grăbită prin bază. Am fost crescută cu zâmbetele celor de la poarta din fier şi mirosul de trandafiri de pe marginea drumului, de generozitatea femeilor de la popotă. Am crescut crezând că pot face totul şi …totul. Nu am primit jumătăţi de măsura în aceas lume.

Am fost crescută la grădiniţa din interiorul acelei mici lumi, am crescut ca un băiat. Şi îmi plăcea asta. Iubeam natura, iubeam animalele. Mă căţăram în copaci şi zilnic aveam rochiţele cumpărate de mama distruse de câte o creangă de existenţa căreia eu nu ştiam. Aduceam în fiecare săptămână acasă vreun iepure de câmp sau porumbel.

Am crescut cu lumea asta, care acum mi s-a cuibărit undeva în adâncul sufletului dar de acolo îmi guvernează întreaga viaţă.

Acolo am învăţat să ţin mereu capul sus şi să lupt pentru ce cred. Acolo mi-am învăţat orgoliile şi limitele pe care mai târziu mi le-am pus la punct. Deşi trăiam ca civil, iubeam combinezoanele şi casca de pilot. Iubeam elicopterele, avioanele, pregătirea şi disciplina care domnea acolo. Iubeam norul de fum care rămânea în urma unui avion ce se ridica de la pământ.

Repet…viaţa acolo era altfel. Şi nu pentru ca eram un copil ci pentru că acolo am învăţat să lupt pentru oameni. Nu numai pentru cei pe care îi iubes ci pentru oameni. Chiar şi pentru cei care uită să se poarte aşa câteodată. Locul ăla mi-a injectat pasiunea în vene în fiecare dimineaţă. Şi veselia. Şi dragostea pentru tot şi toate. Şi puterea de a visa. Şi mai ales speranţa.

339412_388239954569010_1239618130_o Şi puterea cu tot ce presupune, cere şi oferă ea.

Acolo am văzut pentru prima dată oameni care zâmbeau pentru că asta ştiau şi simţeau să facă. Acolo am văzut poveşti care mi-au marcat nu copilăria, ci viaţa pe de-antregul. Pentru că vraja accelui loc era şi este încă mai puternică decât ceea ce încercăm noi să contruim acum.

Îmi aduc aminte că odată am încercat alăturii de copii de acolo să facem un spectacol. Cu bilete de intrare si tot tacâmul. Îmi aduc aminte că am cântat cu toţii şi am dansat plini de fericire. Pentru că aceea era fericirea mea. Aveam două prietene de suflet, Bianca şi Costelina , care nu ştiu de ajung acum să îmi citească cuvintele dar aş fi vrut să ştie că mi-au rămas în suflet chiar şi acum, deşi fiecare dintre noi şi-a ales drumuri diferite în viaţă.

Aş vrea să fug. Să fug cu sufletu-mi în braţe şi să mă întorc acolo. Aş vrea ca acel loc să rămână la fel pentru ca şi copii mei să se poată bucura de o lume cum numai în cărţi găseşti. Aş vrea ca timpul să fie necruţător doar cu restul lumii, iar acel petec de pământ să rămână aşa cum îl ştiam şi îl iubeam.

“Danger zone”, huh?  Nicidecum. Copilăria mea! Asta era.

A fost şi va rămâne această danger zone-ul meu de suflet.

 

Şi mai spun odată asta, pentru tatăl meu căruia, deşi nu este ziua lui îi  doresc mulţi ani înainte şi multe poveşti frumoase. Dar spun şi postez asta aici, din nou pentru că este oglindirea fixă a ceea ce simt faţă de acest loc, şi este recunoştinţa mea faţă de persoanele care au făcut posibililă viaţa mea aici şi în modul în care am simţit-o.

 

 

Văd în urma ta o serie de pasări albastre.

Văd cum te scufunzi în cer şi te juri că nu vei mai ieşi din închisoarea Paradisului.

Te căd, copil al norilor, călător prin universul de  sticlă!

Te văd, dansând cu imposibilul, crezându-te idolul meu, soarele meu, lumea mea.

Te vad în copilarie cum îmi conduceai paşii nelăsându-mă să mă abat de la drum. Te văd acum cum mă priveşti cu ochii mari, din care izvorăsc mări de smarald. Te văd şi mulţumesc lui Dumnezeu, tuturor zeilor vechi şi noi că mi te-au dat.  Te văd schiţat în ochii oamenilor ca un idol făurit din spumă de nori, din valuri de cer.

Urcându-te tăcut şi cutezător în magaoaia de  tinichea te-ai decis să desenezi cerul. Punându-ţi casca de  stele, ai privit zâmbitor copila de pe marginea pistei şi ai pornit în creionarea orizonturilor mele. M-ai făurit pe mine şi ai făurit o lume-ntreagă. M-ai schimbat pe mine şi ideologia unei lumi întregi.

LA MULTI ANI,TATĂ!

Ştiu că ţi-am mai spus asta o dată anul trecut, ştii foarte bine că o voi spune şi anul viitor şi în fiecare an până când cerul mă va închiţi. Cred că îmi citeşti cuvintele şi ştiu că la coltul galaxiilor din ochii tăi se va naşte o lacrimă( una din ţara în care nu plouă niciodată, da?)
Aş vrea să spun totul despre tine, despre modul în care mi-ai făcut zilele şi nopţile, despre modul în care m-ai făurit, m-ai construit, m-ai ajutat să încetez să mai distrug toate lucrurile din jurul meu, despre modul în care mi-ai luat toate problemele ca fiind ale tale, despre modul în care ai decis uneori lucruri pentru mine şi despre modul in care m-ai ajutat să îmi împlinesc visele.

Aş vrea să vorbesc despre îmbrăţisşarea pe care mi-ai dăruit-o atunci când am intrat la facultate. Aş vrea să caut un dar suficient de bun care să spună tot ce aş vrea eu să îţi spun. Să îţi mulţumesc pentru fiecare căprioară, fiecare iepuraş,caţel, gărgăriţă, fazan….fiecare animal pe care l-ai acceptat în casă. Pentru fiecare admonestare, pentru fiecare clipă.

Pentru fiecare explicaţie, pentru fiecare îmbrâncire de a  continua. Să îţi mulţumesc pentru că ai dat vieţii mele un rost, pentru că mi-ai dăruit iubirea pentru franceză, pentru că, deşi nu şti asta, aş face orice să îţi dăruiesc o viaţă liniştită.

Ştiu că undeva am rămas o prinţesă ce domneşte peste nişte ochi albaştrii, peste vise de pilot. Ştiu că sunt prinţesa pentru care ai renunţat la cer şi la viaţa de libertate. Sunt prinţesa plină de încredere şi sensibilitate. Fata ta îndrăgostită de cuvinte şi medicină. Îţi mulţumesc pentru fiecare mana aşezată pe creştet şi fiecare ceartă. M-a durut de fiecare data cand nu am facut lucrurile aşa cum sperai dar m-a durut nu pentru că m-ai fi certat ci pentru că în ochii tăi vedeam cumva că pot mai mult. Mereu am putut. Sunt prinţesa lui tata crescută la baza militară, învăţata ca viaţa trebuie trăita cu capul sus. Sunt copilul tau, Tata! Toata nebunia ta, gesturile tale, zâmbetul tău, mersul tău, vorbele tale. Sunt copila care la 20 de ani te priveşte în ochi şi te vede încă îndrăgostit de copilăria mea. Sunt copila care îţi ascultă vorbele bune, gândurile…pe fiecare ţi le aud. Sunt prinţesa care te priveşte în ochi şi Ştie că poate cuceri o lume intreaga.

Dar astazi este ziua ingerului meu cu ochii de cer! Este ziua ta Tata si pentru asta ii multumesc cerului,lunii si vietii. Ii multumesc ca mi te-a dat si ca m-a invatat sa te pretuiesc asa cum meriti! La multi ani!

228498_108156642606785_4852141_n

Advertisements

Ganduri

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s