Super Blog 2013!

3 obiecte mi-au dăruit o viaţă în alb!

in_the_morning_by_mala_lesbia-d3h6atfVăd în urma ta o serie de pasări albastre.

Văd cum te scufunzi în cer şi te juri că nu vei mai ieşi din închisoarea Paradisului.

Te văd, copil al norilor, călător prin universul de  sticlă!

Te văd, dansând cu imposibilul, crezându-te idolul meu, soarele meu, lumea mea.

 

Îmi amintesc momentele în care te odihneai la biroul tău, acea odihnă pe care o resimte un rege aşezat pe tron. Întotdeauna când te întorceai de la un zbor de noapte intrai tăcut în biroul tău şi îţi eliberai cele mai adânci cotloane ale imaginaţiei. Mă trezeam. Mă trezeam de fiecare dată şi mă strecuram în spatele fotoliului tău din piele şi te priveam. Singura martoră a fărădelegilor mele era casca ta, atent aşezată, seară de seară deasupra fotoliului. Iar odată cu tine, odată cu ea, odată cu pixurile care sfidau hârtia  mă îmbătam cu imaginea  lumii care mi se deschidea în faţa ochilor.

Acum, la 15 ani de la acele momente rememorez…

Toată copilăria mea s-a născut în camera aceea, sălaş al bucuriilor şi tristeţilor tale. Acea cameră în care seară de seară dansai cu emoţiile şi cuvintele, acea cameră aburind de muzică de jazz şi parfum bărbătesc.

Biroul tău, în măreţia lui era un templu pentru mine. Însă tot acolo, trei lucruri mi-au marcat copilăria şi mi s-au încrustat în pielea acelei viitoare Eu, aşa cum am devenit: un pix, nişte agrafe, câteva foi albe ca şi lumina ce izvorăşte din sufletul tău.

Roller slimNegrumat240Ştii…aveai un pix, unul special. Un pix cu care mi-ai desenat fiecare zâmbet pe chip. Dar TU, întreaga ta personalitate era legată de acel pix. Te văd în copilărie cum îmi conduceai paşii nelăsându-mă să mă abat de la drum. Te văd cum mă priveai cu ochii mari, din care izvorăsc mări de smarald. Alergai după mine aşa cum El-Zorab îşi încrusta paşii pe câmpiile deschise dar întotdeauna pixul tău, acelaşi pix care acum stă ascuns între cărţile mele, se odihnea asemenea unui bătrânel pe şaua urechii tale. Nu ştiu cine pe cine conducea. Nu ştiu dacă până la urmă pixul ăla este de fapt pilonul existenţei mele întregi. Dar ştiu că acel mic obiect a fost motorul creaţiei tale, al puterii tale de a deveni mereu şi mereu mai bun, al stabilităţii pe care o insuflai copilăriei mele. Mi-l amintesc întotdeauna alături de copilăria mea şi ştiu că este motivul pentru care şi eu şi tu ne-am găsit alături de aceeaşi poartă: creaţia. Iubirea pentru scris. Cumva, cumva te-ai metamorfozat  în acel pix. După ani şi ani de zile, el nu numai că îmi aminteşte de copilărie însă îmi oferă inspiraţie şi putere. Aşa cum ţi-a dăruit şi ţie zi de zi, ani după ani. În timp ce fiecare cuvânt al tău se aşternea pe hârtie în cameră începeau să apară întâmplări şi vise ale poveştilor. Începeau să danseze, să zboare, să prindă viaţă şi să rupă zidul dintre vise şi realitate,să îmi invadeze viaţa, imaginaţia, şi camera care devenea un tărâm viu.

Hm…dacă am decis acum să îl ridic în slăvi stăpânul urechii tale, meşterul imaginaţiei izvorâte din tine, trebuie să explic şi cum mă preschimba el pe mine. Văzându-te cum mergeai prin cameră, cum sfidai fiecare sentiment al meu, cum preschimbai întunericul în lumină…toate acestea având acel pix la ureche, am dorit şi eu să am un semn al puterii. Ce puteam alege? Agrafele tale! Acele copile născute din sertarul tăinuit sub magia biroului tău. Îmi făceam din ele bagheta magică a viselor mele. Le transformam în diademă de stele, în coliere de speranţe în Totul copilăriei şi imaginaţiei mele.

M-am învăţat să ridic în slăvi fiecare parte din lumea ta, însă cel mai mult m-au marcat cuvintele tale. Cuvintele pe care şi acum le păstrez ca adevărate relicve ale unei lumi în care îmi doresc să crească şi copii mei. Dar cuvintele alea nu ar fi nimic dacă nu ar exista imaginea lor adânc întipărită în mintea mea. Parcă le privesc şi acum…parcă te văd şi pe tine alături de ele. Te văd cum stai tăcut scriind şi scriind, imaginându-ţi o lume mai bună pentru mine. Bucată cu bucată dădeai hrană podelei cuvintele tale. Ascunsă în spatele fotoliului, protejată de casca ta încercam să recuperez învăţăturile sacrificate pentru frumuseţea copilei sufletului tău. Credeam că dacă voi păstra hârtiile tale voi păstra cumva prezenţa ta mereu vie. Hârtiile alea aveau spinarea distrusă de scrisul tău. Scriai cu aşa o poftă de viaţă, de lumină, scriai ca şi cum viaţa ta depindea de asta. Aruncai pe covorul persan hârtie după hârtie, crez după crez, grijă după grijă pentru ca mai apoi să te întorci lângă noi acelaşi om cu sufletul şi chipul curat.

Acum am crescut şi ştiu totul. Realizez fiecare lucru care atunci mi se părea prea departe de mine. Ştiu că pixul acela, pixul pe care îl iubesc şi care emană cumva( într-un mod necunoscut mie) mirosul pielii tale este confidentul tău. Ştiu că de fapt acele hârtii sunt ghilotina poveştilor dureroase pe la pista care ţi-a marcat existenţa. Ştiu acum că singurul lucru pe care l-am monopolizat eu cu adevărat sunt acele agrafe colorate. Agrafe cărora le-am dăruit Eu o poveste, o poveste în care deşi eu eram prinţesa, ele erau însemnele puterii mele, aşa cum tu rege al copilăriei mele aveai un pix şi un teanc de hârtii însemn al domniei tale.

Aşadar Tată…ce spui? Citind aceste cuvinte ai simţit cumva sosirea unei lacrimi din ţara în care nu plouă niciodată? Ţara din care tu vi. Ţara în care eu voi domni după plecare ta. Ştiu că pare pueril, pare nebunesc şi imposibil însă vă spun : un pix, un set de agrafe şi un teanc de coli albe sunt cele care mi-au gravat copilăria în spinarea timpului.

Un pix m-a învăţat că mereu am ceva de spus însă mereu trebuie să ştiu cum să îmi folosesc cuvintele.

Agrafele m-au învăţat că imposibilul nu există şi imaginaţia izvorăşte prin noi nu din noi.

Foile…ei bine foile mi-au arătat că viaţa curge, dispare. Mi-au arătat că numai furând timp timpului putem lăsa ceva cu adevărat notabil în urma noastră.

Tatăl meu…ei bine el este Lumea mea. Magia din spatele cuvintelor mele. El este parafa existenţei mele aşa cum o vedeţi voi acum. Acel “om din spatele cortinei” veşnic acolo, veşnic zâmbitor, autor necunoscut al fiecărei reuşite.

Tatăl meu mi-a dăruit un pix, agrafe cât pentru o coroană de vise, foi suficiente pentru frumuseţile din viaţa mea iar prin toate acestea mi-a dăruit cel mai preţios cadou: O viaţă în alb! O viaţă ce nu are decât o singură stăpână: pe mine! O viaţă trăită cu fruntea sus, cu privirea clară şi multă iubire în suflet.

Vreţi şi voi aşa ceva? Este o ocazie unică: sunt puse la vânzare bilete special pentru această dorinţă!

logo-vectorial-stampile-online

Acest blog a fost scris pentru Super Blog 2013! 

Advertisements

Ganduri

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s