Uncategorized

Iubirea mea demonică, dornică de Necunoscut

Ţine minte! Ţine bine minte: tot ce îţi pot oferii este….atât

lust_by_muhunkey

În cinstea ta, iubite! În cinstea ta!” aşa şopteşte în urechile mele cafeaua asta îngheţată.

Ce mai sunt eu iubite, afară de şoaptele din pielea ta de dimineaţă? Ce mai sunt eu afară de muzica anilor ’40, dulce muzică a pierzaniei mele?

Nu ai înţeles nimic din tot ce sunt eu. Ai înţeles numai că cer mult prea mult. Cred că ai pus nehotărârea mea şi nebunia mea în cârca unei hoarde de hormoni, una de necontrolat. Nu poţi să înţelegi că îţi voi cere luna şi soarele şi stelele( cele care rămân pe cer dar mai ales cele care aleg să strălucească pe un altul), îţi voi cere fiecare privire, fiecare zâmbet, fiecare gând, fiecare tresărire. Da! Voi vrea să îmi aparţina mie fiecare atingere a ta, fiecare success al tău, voi vrea să îmi aparţină mie. Da! Cer mult. Cer enorm în comparaţie cu cele mulţumite cu o noapte. Însă, spre deosebire de ele, eu şi ofer mult. Enorm. Ofer sclipiri de cer, ofer clipe alături, ofer priviri calde, ofer grijă, atenţie, tandreţe. Îţi ofer totul meu, cufundându-mă în nimicul tău imens şi învelindu-mă cu atenţie între mâinile tale. Am dorit aseară, să adorm între braţele tale. Mă bucur că le-ai adus cu tine.

Aş vrea să fi fost mai liber, mai puţin preocupat de lumina care sugruma cerul. Ţi-am mai spus…realitatea ucide tot ce depinde de noi. Aş fi vrut să îmi fi spus:

Nu mă lăsa să plec!” Ai fi rămas tăcut pe scările reci din faţa uşii mele. Nu ştiu dacă aş  fi putut rămâne  să îţi urmăresc privirea de mormânt. Of…dacă am mai fi stat alături doar o oră, o oră în care să resimt chemările de dincolo de tundră.

Nu…acum alegem să ne ascundem dincolo de uşile unor camere prea îndepărtate. Nu aş putea niciodată să te văd căzând.

De ce m-ai lăsa să plec de lângă tine? Haide măcar…condu-mă până la scara blocului tău. Blocul tău vechi, căminul de familişti. Condu-mă într-o goană nebună. Şi până să îmi dai drumul, strânge-mi sufletul în braţe. Atunci inima mea îţi va săruta urechea, iar vântul ne va ataca venele şi ne va face Unul. De ce ai vrea să mă laşi sa plec? Noi devorăm priviri, mâncăm îngeri, soarbem suflete. Noi suntem demonii lumii, dar îngeri între noi

Însă…fără să îţi dai seama, fără să mă asculţi, ţi-am şoptit continuu:

Te aştept să vi în sufletul meu şi să urci pe scara inimii mele. Odată ajuns în vârf îmi vei îneca fiinţa în ape noi, o vei supune suicidului iar tu…tu vei deveni stăpânul unicului calendar din mine. 
Te aştept să luăm micul dejun în pleoapa mea, sub sticla cernită a norilor. 
Te aştept cu urletul lupilor evadându-mi din ochi.
Priveşte-mă! Din ochii mei ies irişi noi, flori de sare din muntele de ceară.
Priveşte-mă! Din ochii mei picură lut fierbinte pe spatele încovoiat al Timpului.
Priveşte-mă! Din ochii mei ies tei măiaştrii şi muzică de vioară.
Priveşte-mă,stăpân al calendarului meu. Ne vom iubi doar o zi, pe 29 februarie.

Încerc să te salvez de mine, tocmai fiindcă te iubesc. Iubesc cu o forţă ce nu ţine de mine, o forţă demonică, întunecată. Una care îţi fura fiecare suflare, fiecare clipit iubite! Una care te face, dacă o laşi în interiorul tău, să îţi devorezi viscerele până la o următoare revedere. Te iubesc cu o iubire plină de medicină, plină de neinhibiţii şi sortită de la începuturile ei Necunoscutului.

Advertisements

Ganduri

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s