Part of me

Îmi cutremuri zeii din mine! Înfometată după Eu-ul tău!

Nu mai am nimic de făcut decât a accepta Totul tău. În marele meu Nimic. Şi te anunţ suflet, că se naşte din tine un Mic Nimic numit : Dragoste sau Dorinţă. Alege tu!

When_I_close_my_eyes_by_estellamestella

Este alfel decât toţi cei pe care i-am întâlnit până acum. Poate din cauza vârstei sale. Poate pentru că îşi permite să o facă pe grozavul…poate pentru că, orice.  De prima dată când l-am văzut am rămas surprinsă.

L-am analizat uşor, cu răbdare…să nu ratez nici măcar o părticică din întregul lui Eu. Mâinile lui mari, unghiile îngirjite, braţele deschise, prea puţină gestică.

M-au anesteziat ochii lui verzi!  Părul negru, prea revoltat, prea cuminte m-a făcut să îmi treacă prin faţa ochilor o mie de ipoteze. Şi zâmbetul său,zâmbetul ăla copilăresc care îi deranja întreaga fiinţă….

Pare-se că era contruit dupa stereotipul omului îndragostit de ceea ce face, devenind puţin prea atras de scopul vieţii sale. Însă mi-a dat impresia unei detaşări uşoare de tot ce îl caracteriza. O detaşare care m-a purtat prin lumea pe care şi eu, asemenea lui, o ador. Am avut momente în care m-am simţit ca în faţa doctorilor în timpul unui examen.

“ Sunt un cerebral” mi-a spus. Şi totuşi…visează enorm, colorat în demenţă. Încă nu am descoperit dacă pentru el există şi o barieră, măcar simbolică. Totuşi…curând am descoperit că nu împărţim aceleaşi siguranţe privind tot ceea ce ne înconjoară. Eu cred în “ minunăţii ”ce pentru el par de nepătruns. Cum aş fi putut oare să îi explic tot ce ţine de  viaţa mea, toate lucrurile care m-au făcut să cred în adevărate probleme ale lumii mele? Aici am văzut bariere între felurile noastre de a fi.

Nu suntem la fel. Suntem diferiţi ca Lumina răsăritului şi valurile mării.

Poate că toată această evadare s-a încheiat prea rapid. Rapid pentru mine, pentru mâinile mele, pentru ochii mei. Aş fi vrut să nu fie ultima dată când aveam să ne întâlnim ochii. Şi aş vrea atât de  multe…

Aş vrea să îi spun că ochii noştrii se înţeleg mai bine decât noi.

Ne contruim discuţiile în jurul unor lucuri care nu depind de niciunul dintre noi. Cafelele târzii din ultimele zile m-au făcut să mă întreb dacă, totuşi , nu privesc puţin cu prea multa ardoare povestea asta. Este o poveste în care sufletul meu a decis să ia sforile. Şi aşa…ghidat de  nebunia sentimentelor lui primeşte datoria de a îmbrăţişa lucruri ce ar trebi să rămâna departe de el.

Zilele se adună uşor în urma noastră şi a poveştii pe care v-o relatez. Mă adăpostesc singură printre ochiade aruncate în silă telefonului, în speranţa descoperirii unui apel nepreluat şi a unei chemări.

Nu ştiu exact ce mă fascinează la El. Persoana lui pe de-a-ntregul, ochii verzi în care băltesc persoane necunoscute mie, mainile mari…părul revoltat. I-am văzut cred eu, sufletul. Un suflet adjudecat cuiva( ceva) cu care nu că nu pot, dar nu doresc să lupt pentru că şi eu o iubesc asemenea lui. Cum ai putea lupta cu viitorul şi iubirea pentru ceea ce faci, dacă asta înseamnă că îţi fură Timpul?

Poate…să furăm timp Timpului. Amândoi.

Încerc să îmi educ inima şă nu mai tragă sforile fiinţei mele către Sud, dacă mintea mea rămâne proţăpită în mocirlă urlând Nord! Încerc. Încerc să mă astâmpăr căci sunt conştientă că urmez un drum nehărăzit mie, un drum pavat pentru alţi paşi. Dar nu mă pot controla. Nu atunci cand îmi trăsnesc coastele şi îmi evadează Eu-urile prin fiecare plagă lăsând în urma lor hemoragii de smoală. Cum să pot face asta, dacă încep să îmi simt  trupul nemaiaparţinănd lui?

Noaptea …nu sunt Eu. Eu-ul care iese din mine în timpul nopţii…nu este Eu-ul meu adevărat. I-am spus şi lui că iubesc noaptea pentru că atunci ai ocazia să fi aşa cum îţi doreşti, fară teamă de  necunoscut. Mi-a răspuns că nu am suficientă încredere în mine.

Nu! Nu este vorba de  neîncredere. Este vorba că îmi este teamă de ardoarea cu care trăiesc. De ardoarea şi puterea cu care macin între circumvolunţiunile mele fiecare sentiment, fiecare simţire. Oare…dacă m-aş fi lăsat liberă, ar fi trebuit sa îi sorb sufletul. Să îl închid între coastele mele şi să îl îmbrăţişez. Dacă i-aş fi spus că începe să fie în pietrele ce îmi menţin sufletul undeva sus…ce ar spune oare?

Nerăbdarea mea este contagioasă pentru fiecare parte din trupul meu, iar zeii fiinţei mele se ascund şi cutremură la auzul vocii lui, la vederea ochilor lui verzi şi a părului său rebel.

Advertisements

2 thoughts on “Îmi cutremuri zeii din mine! Înfometată după Eu-ul tău!

Ganduri

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s