Part of me

Sufletele noastre sunt plămădite din acelasi material

Couples_Series_feat__Chris_11_by_anneschaar

Zilele au trecut leneşe, iar promisiunea lui s-a dus odata cu ele. Ultima dată când l-am văzut, mi-a spus că se va întoarce pentru a discuta depre relaţia noastră. Despre cum vom fi noi în viitor, asta în condiţiile în care putem vorbi despre un “noi”. Dar…nimic nu s-a întâmplat. Aşa că am rămas tăcută, aşteptând. Am devenit şi eu, ca toate aceste zile…

Totuşi iată că fără vreun semn, fără a da de ştire, a  decis astăzi să vină la mine.

Uşa mea se deschise cu un scârţâit prevestitor al războiului ce va urma.
– Am sosit, spuse tăcut, ascuns parcă în spatele lumii de dincolo de uşa casei mele. Îi vedeam tema din ochi, teama de a intra din nou în camera mea, în lumea mea. Am avut impresia că se teme de mine.
– Ai întârziat.
– Şi ce? Altă dată îţi plăcea asta la mine. Corect,îmi plăcea asta. Poate nu puteţi înţelege de ce, dar îmi aducea cumva aminte că nimic nu este pentru totdeauna. Şi atunci, în momentul în care ne vedeam, ştiam să profităm amandoi de acele clipe.
– Altă dată, bine punctat. Din momentul în care te-ai decis să pleci din lumea mea, întârzierea ta arată o lipsă crasă de bun simţ. Ce cauţi aici,din nou? Ai decis că TREBUIE să punem lucurile la punct? Cam târziu. Lucrurile importante se rezolvă repede. Nu trebuie să permiţi sentimentelor să se răcească.
– Am venit să îţi aduc cartea ta preferată. Şi cheile de la apartament. Şi…tot ce exista ca fiind “al tău”. Din moment ce m-ai eliberat din viaţa ta, cred că ar fi cazul să îţi înapoiez fiecare lucru care ar putea să îţi amintească de mine, fie că este vorba de chipul meu, atingerea mea, iubirea mea…
– Şti ceva? Încheie povestea asta. Mi-a ajuns toată perioada în care te plângeai. Ce? De ce stai asa?  Eram stupefiată. Nu înţelegeam de ce vorbea aşa. Cu două zile în urmă, se părea că lucrurile urmau să revină pe făgaşul nomal. Dar am decis că dacă aceasta era decizia lui, trebuia şi eu să adopt aceaşi atitiudine.
– Cum stau? Diosa_and_Ramses_IV_by_Vienna_Calling
– Aşa…spăşit. Dărâmat. Până la urmă,tu eşti cel care a venit sa pună parafa peste această poveste. Îmi dai impresia că eşti în mijlocul Apocalipsei şi că fiecare lucru din jurul tău urmează să se destrame,nu?
– Bad a, dar am făcut asta crezând că ne-am lămurit. Credeam că asta aştepţi de la mine. Am stat aceste două zile gândindu-mă dacă într-adevăr asta este soluţia. Am crezut…că aşa este cel mai bine. Din comportamentul tău, am crezut că asta vrei şi aştepţi de la mine.
– Dacă ce îmi spui acum este adevărat, înseamnă că de fapt tu eşti cel care niciodată nu a înţeles nimic.Ai venit să îmi aduci cheia de la apartamentul meu. Prin asta înţeleg că te dezici total de mine. De iubirea asta a noastră. Ok. Aşteaptă puţin..trebuie să îţi oferi şi eu cheia apartamentului tău. Măcar acum să facem lucrurile aşa cum trebuie.
– Da. Cheia mea…păi vezi tu, nu este nevoie să mi-o dai. Poate, vreodată ai nevoie de  ea şi mi-aş dorii să ştiu dacă în felul ăsta sunt alături de tine. Dar ia-ţi cheia înapoi. Ţi-am adus-o
– Si eu ce să fac cu ea? Arunc-o! Arunc-o aşa cum ai aruncat şi povestea asta. Tu ai plecat, deci o voi lua de la capăt. Voi schimba tot.
– Credeam ca mai ai nevoie de ea. Dar am uitat că am fost norocos să fiu pentru ceva timp în viaţa ta. Mica mea fostă iubită, fostă iubită din alte lumi. Acum…vei trece mai departe?
– Poftim? Bineînţeles că voi continua…
– Viaţa merge mai departe. Chiar şi a ta. Chiar dacă eu nu voi mai fi langă tine. Eşti puternică, frumoasă, independent…
– Ok….mi-am pierdut prea mult timp. Lasă-mi lucrurile şi ieşi. Lasă cheia pe măsuţa de cafea.
– Oricum, tu urma să îmi fi cerut cheia asta nenorocită. Mai devreme sau mai târziu, dar tot mi-ai fi cerut-o.
– Aha.DSC_2268
– Mi-ai fi cerut-o? Spune.
– Pe bune acum…ai spus că ai venit să îmi dai lucrurile. Tot insişti pe acea cheie. Prea bine. Mi-ai dat-o. las-o pe masă şi ieşi din casa mea.
– Eu ştiu că până la urmă, azi poate nu, nici mâine dar sigur mi-ai fi cerut-o.
– Ba nu.
– Ba da.

-Ba nu. Cheia aia ar fi fost singura legătură dintre noi. Nu aş fi renunţat atât de uşor la ea.

-Dar mi-ai fi cerut-o până la urmă!
– Ai dreptate. Ca întotdeauna. Aş fi cerut-o. La un moment dat, aş fi facut-o.
– Eram sigur. Ştiam. Ai văzut, nu? Eh…acum, nu mai vreau să ţi-o dau.
– Poftim? Nu mai vrei? Ai decis cumva că ziua de astăzi este potrivită pentru bătăi de joc? De ce ai venit atunci?

-Am venit să îţi dau toate lucrurile înapoi. Ca să încheiem această poveste.

– Toate…dar nu şi cheia apartamentului meu.
– Exact. Sa vedem ce o să faci dacă nu ţi-o las.
– Pot să trăiesc şi fără nenorocita aia de cheie. Dacă ăsta este lucrul care te îngrijorează de fapt. Pot să trăiesc şi în absenţa cheii.
– Nu ţi-o las. Clar. Aşa cum am venit…voi pleca. Cu aceaşi cheie la mine. Cheia inimii tale, asta îmi place să cred că este.
– Ba o să mi-o laşi. Încetează să te mai comporţi ca un copil mic.
– De ce? Cheia asta îmi aduce aminte de tine, de nopţile noastre împreună. Cheia asta, este iubirea noastră toată. De ce ţi-aş da singura amintire de la tine? Înseamnă că renunţ voit la tine.
– Aşa vreau eu.
– Ziceai că nu îţi mai trebuie.
– M-am răzgândit. Am nevoie de acea cheie pentru a-mi continua viaţa.
– Aşa eşti tu. Mereu ai fost asa. M-ai înebunit cu felul tău de a fi.
– Adică?
– Vreau, nu vreau , vreau , nu vreau. Vai de capul tau!
– Eşti un porc. Nu ştiu ce am văzut frumos, dulce şi tandru la tine. De fapt esti altfel. Stupid, idiot, incredibil de cicălitor.
– Te dai dură? Mă laşi? Când te întrebam: zi, mă, ce te deranjează? Am făcut ceva greşit? Nu răspundeai nimic. Mută ca peştele. Şi acum…brusc sunt cicălitor. De ce până acum nu mi-ai mai spus asta? Nu mai zic de celelalte. Stupid şi…ce-ai mai zis? Eu nu te-am făcut niciodată proastă. Oricat de tare ne-am certat niciodată nu ţi-am spus asta. Niciodată nu te-am desconsiderat. Niciodată. Dimpotrivă. Mereu am recunoscut când ai avut dreptate. Mereu. De ce sunt stupid? Mereu dar mereu te-am crezut regină a lumii mele. Mereu am luptat să mă simt la acelaşi nivel cu tine. Tu…tu eşti cea care nu faci parte din lumea asta, din lumea mea. Eşti acum, şi mereu ai fost mai presus de mine. Trebuie să fi o minunăţie de fată, aşa am crezut când te-am cunoscut. Erai tranparentă. Te puteai plimba goală pe stradă, goală, cu singurul accesoriu fiindu-ţi inima aia frumoasă ticăindu-ţi în piept.
– Nu mi-ai spus că sunt proastă, dar aşa m-ai tratat.

– Niciodată. Nicicând nu aş fi făcut asta intenţionat.
– Cred că suferi de o boală psihică.
– Până la urma, tu să pricepi ceva: nu îţi las cheia. Nu renunţ la ultima bucată din povestea asta. Poţi să zici sau să faci ce vrei, dar nu ţi-o las. Ştiu de ce vorbeşti aşa. Suferi şi vrei să nu văd eu că suferi. Suferi pentru că nu ne mai avem unul pe altul. Ne era bine împreună. Oricum…ţine minte, ţine bine minte: noi doi, suntem făcuţi unul pentru celălalt. Nu ştiu din ce suntem făcuţi, dar ştiu că suntem în aşa fel creaţi încât fără celălalt, viaţa unuia nu are niciun sens. Şi tu ştii asta. Dar…ce folos că ştii? Ce folos, spune-mi! Te declare prea repede învinsă, şi nu pentru că nu m-ai iubi, ci din orgoliu. Dacă eu nu sunt cel care soseşte acum la tine spunându-ţi că viaţa mea fără tine nu are niciun rost, tu nu ai deschide minunăţia aia de gură. Nu. Chiar şi acum. M-ai lăsa să plec, deşi îţi urlă sufletul în interior. Mereu ai făcut aşa. Crezi că nu te cunosc? Mai degrabă îţi dai sufletul de toţi pereţii şi ţi-l îneci în scris. Mai degrabă asta. Nu mi-ai spune nicicând că vrei să fim din nou împreuna. NU! Şi…de ce? Îţi spun eu de ce! Din orgoliu, asta e. pur orgoliu. De nestăvilit.

– Bine.
– Bine? Asta este tot ce ai de zis? După atâta timp?
– Dar ce ar mai trebui sa zic? Ce mai e de zis? Esti vai de tine…să nu mai spun altceva. Vii aici aducându-mi toate lucrurile, renunţând pe faţă la iubirea dintre noi şi ai puterea să îmi reproşezi că nu fac nimic pentru  a o salva?
– Sunt un om ca…vai de mine, nu ? Asta insinuezi. Zi mă! Dupa atâta timp, tu asta crezi despre mine? Nu pot să cred că eşti atât de proastă încât să realizezi că fără tine viaţa mea nu are niciun rost. Dacă aş pierde tot, dar te-aş avea pe tine alături, pot să mă declar un om fericit. Te-aş avea pe tine. Singura care contează în viaţa mea. Credeam că ne iubim atât de tare încât putem sfida lumea. Moartea. Viaţa. Societatea. Credeam, cred…că nimeni şi nimic nu ne poate despărţi. Nici religia, nici Dumnezeu, nici Satana, nimeni! Nimeni şi nimic pe lumea asta nu este mai puternic decât sentimentele noastre. Înţelegi? Înţelegi, prostuţă mică? Înţelegi că eu trăiesc doar pentru tine?

Nu îi răspunsesem nimic. El făcu câţiva paşi prin cameră şi rămase cu privirea pironită asupra tabloului în care ne sărutam. Mai zăbovi puţin în faţa lui, apoi se îndreptă către mine. Mă luă de mână, mă trântii pe podea şi mă sărută cu poftă, de parcă ar fi  vrut să îmi fure fiecare picătura de viaţă.

– Na! spune el. Asta e părerea mea despre relaţia asta. Asta este părerea mea despre toată această discuţie legată de continuarea ei. Nu sunt ca niciunul din cei pe care i-ai întalnit până acum. Ţi-am spus totul… Asta este părerea mea. Trebuia să te sărut..
– Dacă nu o făceai tu, o făceam eu.

where_no_endings_end_by_micmojo

Advertisements

Ganduri

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s